miercuri, 31 decembrie 2014

De rod târziu

Iubito, buzele ţi-s coapte, pline
De mustul dulce-al dragostei târzii,
Se lasă seara şi-mi e dor de tine,
Vreau să te gust, nu-i vremea să-ntârzii.

Vreau să mă-mbăt, gustând pe îndelete
Şi întru tot, blândeţea gurii moi,
Să simt că-mi e o tot mai mare sete,
Ca şi dorinţa ce-o purtăm în noi.

Şi abia poţi să mai ascunzi sub haine
Sânii prea copţi, iubito, prea rotunzi...
Ce-mi lasă înţelese multe taine
Care te fac să taci, să nu-mi răspunzi,

Te-aș tot iubi de-acum o iarnă-ntreagă...
Apetisanţii sâni, care te dor,
Îndeamnă mâna rodul să culeagă,
Să caut al rodirii sfânt izvor.

Eşti toată ca un fagure de miere,
În tine simt al vieţii leit motiv,
În fiecare clipă, în tăcere
Te-aş vrea într-un mereu definitiv.

luni, 29 decembrie 2014

Altfel, altceva

Câteodată spun: "A fost să fie",
O vorbă ce mă-ntreb de are rost,
Acum când ştiu că, tot ceea ce-a fost,
Îşi are sens doar ca filozofie.

Şi astfel am cuvinte explicite,
Pe care uneori le şi repet,
Pentru-ntămplări şi fapte implicite
Ce par a fi umbrite de regret.

Ca alfa si omega, eu cu tine,
Bizarerii în sens complementar,
Ne punem întrebări dacă e bine
Că dăm iubirii rol de minutar.

Un şir de veacuri... o eternitate
Nu ne ajung la câte-avem de spus,
Firească ni-i normala simplitate,
Că ne iubim și asta-i mai presus...

Opinii noi ascult, dar nu contează,
Trăirile nu-s un concept abstract,
Noaptea de zi nu se delimiteaza,
Iar dragostea e-o stare, nu un act.

În mine eşti un vers de poezie
Și-ţi pui emblema-n orișice poem,
Eu azi trăiesc nu prin filozofie,
Ci reînvăţ trăirea în tandem.

Dar tot îmi spun că tot ce-a fost odată
“A fost să fie” şi aşa a fost,
Un fel de întâmplare cam ciudată
Care ştia că are totuşi rost...

duminică, 28 decembrie 2014

Că tu mă ştii...

Tu încă mă întrebi prin care lume
Mi-am construit, aşa pentru-nceput,
Un univers ce într-un chip anume
Nu-şi are amintirile-n trecut.

Încă mai vrei să ştii de ce-n cuvinte
Mă-mpiedic şi un alt vocabular
Scot la iveală şi-mi aduc aminte,
Cum e să nu-ţi pui vorbelor hotar.

Oricât trudit-am să aduc lumina,
În slujba ei cuvântul scris l-am pus,
Dar încă iau asupră-mi toată vina
Că nu ţi-am spus tot ce aveam de spus.

Sunt zile-n care n-am motiv de frică,
Şi mi le vreau mereu şi tot mereu,
Când ochii, prin privire, se ridică,
La Cer, şi cer culori din curcubeu...

Să te pictez pe sânii goi, pe față,
Pe şoduri cu un vers să mă semnez,
Şi-n profunzimi, nu doar la suprafaţă,
Să mă cuprinzi, fiindu-ţi viaţa crez.

Să uit de dogme şi de cele sfinte...
Dar când atâtea nopți le am pustii,
Îmi este teamă că n-am fost cuminte
Și ai să-mi spui că prea puţin mă ştii...

Cândva şi-acum

De-atâtea ori iubit-am,
ca orice om de rând
Şi se simţea dorinţa
în fiecare gând,
Am ocrotit-o tainic
cu palmele-mi căuş,
Ea îmi era vioară,
eu mă simţeam arcuş.

De multe ori, o noapte,
îndrăgostit am fost,
Şi am jurat credinţă,
voind a-i da un rost,
În ziua următoare
se-nfiripa alt vis...
Mi-era ştiut că-n viaţă
nimic nu-i interzis.

Acum, eu, cel de astăzi,
iubesc pasional,
Chiar dacă îmi spun unii
că nu-i deloc normal,
Nu-mi mai ascund iubirea
de cel iscoditor,
O las a fi ştiută
de văzul tuturor.

Acum sunt mai statornic
și ştiu trăi deplin
A clipei dăruire,
al şoaptelor suspin,
În ritmul ce-l vrea viaţa
fac paşii ce-mi sunt daţi
Şi nu-i mai bat pe praguri,
îi las nevinovaţi.

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Eşti visul...

Te-am căutat prin nopţi târzii şi reci,
Mă aşteptam prin vise să îmi vii,
Să-mi luminezi trăirile pustii,
Să fii a mea, nicicând să nu mai pleci.

Te-am aşteptat în veri ce, secetoase,
Pe inimă şi-au aşternut arsura,
Şi-am devenit totuna cu cenzura
Trăirilor cu rosturi luminoase.

Știut-am totdeauna că exişti
Şi am crezut în aşteptarea mea,
Că într-o zi va răsări o stea
Ce lumina-va visul celor trişti.

Mi-erai un vis şi îmi erai simţire,
Lumină-n noapte, călăuzitoare,
De viaţa nouă, nouă născătoare,
Drum înspre vremuri noi, de implinire.

Azi, te-am găsit, ai zâmbet cristalin...
Şi-mi eşti prin tot firescul omenesc
Dorinţa de-a uita să-mbătrânesc...
Ești visul meu, la tine mă închin!

duminică, 21 decembrie 2014

Dorinţă de privire

Când chipul ţi-l privesc, sub clar de lună,
Și-ți văd piciorul scos din așternut,
Mă simt un eşuat, prins de furtună,
Trăind cu dorul altui început.

Să urc, spre cer, potecile alpine,
Şi să cobor din munte-nspre abis,
Să mă scufund cât mai adânc, în tine,
Așa cum mi se poate doar în vis.

Ca să decopăr, când se lasă noaptea,
Tot adevărul marelui mister,
Şi să-mi închini, de-a pururea cetatea
În care să rămân prizonier.

Când bate-n geam, cu degete de ceaţă,
A vieţii toamnă, întrebând de noi,
Ne va găsi mult doritori de viaţă
Şi va pleca, uitând de amândoi.

Tu mă vei vrea plătind la praguri vamă
Ca dăruirii să îţi dai motiv,
Şi să te laşi în seamă-mi, fără teamă,
Oricum mi-ai fi instinctul primitiv.

Pe coapse lunecând, simţindu-mi mâna,
Lăsând sub pieptu-mi sânii mari, rotunzi,
Că ţi-i voi dezveli-ţi va fi tot una,
Nu vei mai vrea nici tu să îi ascunzi.

Când te privesc, ştiind povestea toată,
Că îţi voi fi şi-nvingător şi-nvins,
Firesc, mai vreau să văd, încă odată,
La tine-n pântec foc al vieţii-aprins.

vineri, 19 decembrie 2014

Fără întrebări

Nu te întreb, când ochii-ţi se aprind,
Şi dau lumini, ca şi cărbunii-n vatră,
Ce fantezii renasc şi te cuprind,
Sau ce ascunzi sub sâni şi par de piatră.

Nici când te iau în braţe pe-nserat
Şi-n jurul meu te-ncolăceşti alene,
Nu mai găsesc nimic de întrebat,
Mă las prizonier închis sub gene.

Îmi spui că mai dorită ca acum
Să mai fi fost nu îţi aduci aminte,
Chiar dacă greu ne este mersul drum
Ce nu se-abate din spre înainte.

Te simt mereu, mereu arzând mocnit,
Noaptea, în joacă, înflăcărătoare...
Ești focul viu, nicicum de domolit,
De nu dă nopţii forme şi culoare.

Din vis am așteptat să te cobori,
Să-mi fii oprire drumului spre moarte,
Să gust din sânul tău, plin de fiori
Şi-mpreunaţi să mergem mai departe.

Te-am aşteptat să împărțim la doi,
Acele nopţi ce-s parcă o poveste
În care noi ne regăsim pe noi,
Trăind minunini ce vin fără de veste.

Nu te întreb, dar ochii ţii privesc...
Şi-n zori, visând, îţi spun că te iubesc...

joi, 18 decembrie 2014

Cu tine, acasă

Viaţa cu tine-mi este un veşmânt
Pe care-l port şi de nimic nu-mi pasă.
Şi chiar dacă nu-ţi spun nici un cuvânt,
Te ţin în braţe, şi mă simt acasă.

Nu vreau să-ncerci absurdul să-l conjugi,
Vreau doar prezentul din aceste clipe...
Eu sunt vârtejul unei centrifugi
Şi tot separ trăiri stereotipe...

Trăim această noapte ca şi cum,
Ziua de mâine nici nu mai există,
Te-ating şi-ţi simt mirosul de parfum
Şi nerăbdarea-mi abia mai rezistă.

Eu nu mai am trecut, doar viitor
Ştiindu-ţi paşii tăi de-ai mei aproape,
Şi mă descopăr ca învingător
Când cu obrazu-ţi simt lacrimi pe pleoape.

Te laşi căzând, în zori şi-n asfinţit
În clipe de trăiri ce nu au moarte,
Prin care-mi e prezentul infinit
Ce-arătă drumul ca ducând departe.

Acasă e oriunde, amândoi,
Suntem un singur gând şi o trăire,
Când ceasurile lumii, pentru noi,
Oprite fiind, ne sunt doar amintire.

marți, 16 decembrie 2014

Fiecare întru fiecare

Ne suntem, amândoi, când zi, când noapte,
Mereu aşteptători a ne-ntâlni,
Tu-mi ești cuvântul care trece-n fapte,
Iar eu ţi-s gândul ce cuvânt va fi.

Îţi ştiu extazul, îmi cunoşti dorinţa,
Ne întâlnim la mijloc de cuvânt,
Ne-am dezrobit, trăind, de neputinţa
De-a ne încrede în deznodământ.

În vis îmi eşti, de mult, prizonieră,
În gândurile tale, ştiu, trăiesc,
Dar eşti reală şi, real, himeră,
Noaptea mă ai şi ziua te doresc.

Te savurez cu buzele aprinse,
Simţindu-ţi gustul ce îmi dă avânt
Spre fantezii ce nu au fost atinse
De nici un trăitor de pe pământ.

Nisip de aur curgi lunecătoare,
Şi eşti clepsidra-n care îmi măsori,
Dorinţa de-a te şti fermecătoare
Şi-a ţine miezul nopţii până-n zori.

vineri, 12 decembrie 2014

Decisivul esenţial

Hai lângă mine, la apus de soare,
Să vezi cum trupul gol ţi-l pot descrie...
Un munte, dealuri, ţărm senin de mare...
Pădurea ce în umbra ei mă-mbie...

Să te aşez, prin tot ce eşti, pe-o hartă,
Ca să-nţelegi cât te cunosc de bine...
Sub mâna mea, dumnezeiasca artă,
O simt, simţind ce e ascuns în tine.

Ţi-s coapsele, ca două continente,
Care, vibrând, mă pun la încercare
Când dus de valuri aprige ori lente,
Trec înspre port, sedus de-a lui chemare.

Să ancorez, vibrând în aşteptarea
Simţirii umbrei muntelui de vise,
Cel ce pecetluieşte-mpreunarea
Şi stăvileşte gânduri indecise.

Şi haide, hai, în vis să ne ascundem
Ca să uităm de vremea care vine,
Îmbrăţişaţi să ne întrepătrundem,
Ca să devin, nemuritor, în tine.

Lăsându-ne, pe noi, cu totul nouă,
Seduşi de drumul spre eternitate,
Să fim ca în poveste şi, când plouă,
Speranţelor să dăm întâietate.

Şi tot aşa, în nopţi de veri aride,
Să ne grăbim un mers spre mai departe,
Ne vom renaște-n zori din crisalide
Ca fluturii ce nu-şi au gând spre moarte.

Cutremurându-ţi trupul de plăcere
Vieţii să-i dăm, din nou, vechea-i măsură...
Că doar o vorbă sau o mângâiere,
E drumul înspre dragoste din ură...

joi, 11 decembrie 2014

Simplu, poem

Şi s-a trecut o vară şi o toamnă,
Şi tot la fel o iarnă s-a trecut,
Tu lor, şi primăverii, le-ai fost doamnă...
Şi-aşa în viaţa mea ai apărut...

Apoi ai dispărut, ca dintr-odată,
Argonauții te-au luat cu ei,
Şi în legenda lor ai stat uitată,
Prea mult închinătoare altor zei.

Şi-a fost să vii, cândva, de nicăieri
Colocatară-n visul meu tăcut,
Ţi-au fost, pe drum, luceferii străjeri
Şi, înspre pietre, Carul Mare, scut.

Ţi-am spus cuvinte mari, tulburătoare,
Că Cerul, ţi-am tot spus, ţi-l fac covor
Să ţi-l aştern îndată la picioare,
Dacă-ţi doreşti un drum înălţător.

Găsindu-te de viaţă însetată,
Găsindu-te-n dorinţă sfânt model,
Te vreau iubito... La-nceput o dată...
După aceea iarăşi, tot la fel...

Din margine în margine de Univers
Ţi-a fost să treci, ca astăzi să ne-avem,
La început mi-ai fost un simplu vers...
Azi eşti, mereu, mereu, un nou poem...

miercuri, 10 decembrie 2014

Condamnaţi pentru iubire

Constituit ad-hoc, un tribunal,
Considerând firesc, ne-a declarat,
Prea vinovaţi că vrem, în mod real,
Să nu ne scoatem viaţa la mezat.

Fiind vinovaţi că am aprins un foc,
Iubindu-ne, trăind pe-acest Pământ,
Ne-au spus că între oameni n-avem loc,
Prea ţiitori fiind la legământ.

Ne-au luat la întrebări, dar nu ne-au dat
Dreptul de-a spune ce gândim şi noi,
Crezând că-i doar ca ei, au postulat,
Că e absurd să vrem o viaţă-n doi.

Luând reper ciudate întâmplări,
M-au comparat, forţat, cu Prometeu,
Ca autor al unei uzurpări
Şi prea mult privitor spre curcubeu.

Ne-au dat exemple demne de urmat,
Zeii uitaţi pe muntele Olimp,
Ori pe acei ce nu s-au complicat,
Dar de poveste sunt şi peste timp.

Că nici Pandorei jerfă n-am adus,
Nici legilor n-am fost ascultători,
A fost motiv să ni se spună, -n plus,
Că suntem cei mai mari răufăcători.

Acum, fără de vină, condamnaţi,
Nu ne ascundem, nu vrem să minţim,
Dar auzim că suntem şi blamaţi
Că, împotriva legii, ne iubim.

Ne vor lovi, aşa cum tot lovesc
Pe cei ce n-au doar orizont finit,
Şi se unesc, nu doar convieţuiesc,
Trăindu-şi viaţa cum le e sortit.

Cuvinte încărcate de stigmat
Condamnă, într-al străzii tribunal,
Ceea ce-i încă neglobalizat,
De ne-ncadrat într-un absurd banal.

Aprindem focul şi ne ardem noi,
Iubindu-ne, pe-al drumului exil,
Ne-au alungat, de teamă că, în doi,
Vom reaprinde-al candelei fitil.

Noi ştim că a iubi este un har...
Tu încă taci, eu sunt atât de calm...
E-un handicap enorm să n-ai habar
Că-nalţă sufletul precum un psalm...

marți, 9 decembrie 2014

Direct, fără conotaţii

De-aş mai avea doar câteva cuvinte,
Cu ele-aş încerca să demonstrez,
Că n-am uitat, că îmi aduc aminte,
Că-mi eşti, nu doar dorinţă, ci şi crez.

Te tot privesc când mâna-mi te alintă
Şi sânii-ţi saltă, intuind destinul,
Ce nu mai lasă timpul să ne mintă,
Pecetluind, prin trecere, declinul.

Când vorba-ţi fermecată mă îmbată,
Şi-n jurul meu lumini se-adună-n roi,
Nu mai există loc pentru erată...
Totu-i fierbinte şi fierbinţi şi noi.

Nu ne rămâne timp de explicaţii,
Cuvintele se-mpiedică şi tac,
Trecând la fapte, fără conotaţii,
Ne suntem drog şi, întru totul, leac.

În tine mă păstrezi să ai dovadă
Că împotriva vieţii nu ai stat,
Chiar dacă nimeni n-a putut să vadă
Mai mult decât, să vadă, ai lăsat.

Şi-aşa, mereu, în fiecare seară,
Când, din priviri, îmi spui ce îţi doreşti,
Răscumpărăm un strop de primăvară,
Redându-ne trăirii omeneşti.

Direct, normal, şi fără conotaţii,
Trăirile sunt clare explicaţii.

vineri, 5 decembrie 2014

Din teamă, doar

Mă vrei, te vreau, nu ne putem ascunde,
Dorinţă-ţi sunt şi tu chemare-mi eşti,
Din teamă doar nu poţi să ştii şi unde
Va fi intâiul vis să îl trăieşti...

Ţi-ai pus credinţa-n spusa nerostită
Şi ea îţi este tainic legământ,
Din teamă îţi simţi viaţa răvăşită,
Dar şi motiv îţi dă şi-ţi dă avânt.

Te vreau, mă vrei, atât se poate spune,
Dorinţă-mi eşti şi eu chemare-ţi sunt,
Din teamă doar nu crezi că-i o minune
Visul ce-l ai, înălţător şi sfânt.

Mi-ai dat puteri, speranţa să învingă
Oprelişti ce se vor de netrecut,
Din teamă, gândul vrei să mă convingă
Să nu mă tem de graba-ţi spre-nceput.

miercuri, 3 decembrie 2014

Feerie în iarnă

A fost odată iarnă... Şi zăpadă...
Afară ger... Şi foc în şemineu...
Perdeaua zilei se lăsa să cadă,
Tu te voiai tristeţii-mi panaceu...

Goală-ntru totul, stând în faţa mea,
Îmi răzvrăteai al netrăirii gând,
Lăsându-mi dreptul de-putea avea,
De vreau, tot ce-mi doresc să am, visând.

Era în mine-atâta promoroacă...
Şi mult ţi-a trebuit să o dezgheţi...
Tot ce-a urmat... Mai mult decat o joacă,
Cu trupurile goale, prin nămeţi...

Mi-ai descheiat cămaşa cu-ndrăzneală
Să simt nerăbdător trupu-ţi de foc,
Ce, prea ispititor, fără greşeală,
Mă atrăgea-ntr-al regăsirii joc.

Când bobi de gheaţă se-aşezau pe buze,
Le adunai, topite, în sărut,
Cuprinşi de rostul clipei, fără scuze,
Trăiam o-ntreagă viaţă-ntr-un minut.

Gemutu-ţi zvâcnet mi-a redat puterea
De a pluti gustând din al tău sân,
Şi că prin mine-ţi ai întreagă vrerea
De-a face să arăt că nu-s bătrân.

M-ai învăţat că-mi pot tristeţea-nfrânge,
Dorindu-mă firesc şi îndrăzneţ,
Ca să-ţi pătrund adânc, până în sânge,
În trupul tresărindu-ţi a dezgheţ.