Între noapte şi viaţă

Faţă în faţă, doar atât: o noapte,
Ţi-aş spune că e tot cât te doresc,
Că nu-i nevoie de prea multe fapte
Ca totul să rămână în firesc.

O noapte-n care, numai eu cu tine,
Să fim o lume-n care tu mă vrei
Ca să-ţi iei tot ce ştii că-ţi aparţine,
Şi nemuririi să îi dai temei.

Ascuns aş ţine ce prin gând îmi trece,
Că nu ne-ar fi o noapte de ajuns
Ca al dorinţei rost să se înece
În fantezia altui drum ascuns.

Cu mult mai mult, nu-ncape îndoială,
Gândul ţi-ar spune că te-aș tot voi,
Şi-n taină-mi face chiar o socoteală,
Care mă-ndeamnă tot a te minţi.

Trăind cu tine, ai putea-nţelege,
Că te-am minţit vorbind de doar o zi,
Că m-am minţit crezând în gând ca-n lege,
Negând că pot la nesfârșit iubi.

Sufletu-mi spune că o viaţă-ntreagă
Nu s-ar sfârşi dorinţa de acum,
Că fiecare faptă un nod leagă,
Și nod cu nod spre Cer se face drum.

Faţă în faţă spus, aş zice-o noapte,
În gând mi-ar fi să spun că-i prea puţin,
O viaţă-ntreagă ţi-aş vorbi prin fapte,
O veşnicie-aş vrea… Dar mă abţin...

Dar tot o noapte-ţi spun, că nu-păcat
Când totul e din suflete plecat...

Deja mi-e dor...

Deja mi-e dor de ce va fi o noapte
Cu luna plină şi un ger cumplit,
Când nu vom şti ce înger ne-a trezit
Şi ne-am unit trăirile prin fapte.

De-acea-ntrebare ce va fi nespusă
Decât în zorii noii dimineţi,
Când luna-ntârziată şi sedusă,
Tu ai s-o crezi însemn al altei vieţi.

Şi-ncep să îmi aduc, mereu, aminte
De sânu-ţi tare, care, fremătând,
În felul lui mă vrea să fiu cuminte
Şi-ndemn de fapte îmi tot pune-n gând.

De pântecul ce lasă să se vadă
Că n-are timp de zbatere-n zadar,
Făcându-mă să vreau să îi cad pradă,
Trecând al nemuririi, vag, hotar.

Mi-e dor de clipa mângâierii tale
Prin care guşti al poftelor îndemn,
Cel care-ţi e, în felul lui, o cale
A ceea ce e veşnic şi solemn.

Deja mi-e dor de a te şti dorinţă,
Şi a mă şti dorinţei tale leac,
De-a te simţi, voind, cu prisosinţă,
Încă o noapte, mare, cât un veac.

Leac de sete

Sunt pribeag, mereu privind spre stele,
Privitor spre tot ce am în jur,
Rătăcit prin soarta vieţii mele,
Vinovat, în sine, de sperjur.

Drumu-mi merg şi timpul mă îngână,
Cu firescul vieţii să mă-mbete,
Ca să mă opresc la o fântână
Să sorb apa-i, doritor, cu sete.

Şi tot trec pe căi neabătute,
Învăţând tot ce mi-e dat să ştiu
Despre cele vrute ori nevrute,
Despre prea devreme şi târziu.

Merg pe drum, pe a-ntâmplării mână,
Ca să n-am motive de regrete,
Când va fi, la fel, înc-o fântână
Să se vrea a-mi potoli din sete.

Urc mereu şi mă cobor la vale,
Umbrele nu-mi sunt deloc pe plac,
Mă grăbesc mai mult când merg agale,
Multe pot, acum, să spun când tac.

Gândul nu mi-e pururi la-ndemână
Când un altul vrea să se repete,
Că, fântână stând lângă fântână,
Îmi vor da, să beau, un leac de sete...

Regăsire prin tine

Mi-e sufletu-nrobit de multe ori,
Pierdut în spaţiu, îmi e dor de tine,
Şi mă agăţ de aştrii călători,
Plecând să caut vremuri mai senine.

Când valuri de furtună mişcă stânci,
Îmi pierd în ochii tăi trăirea-ntreagă
Și simt că în fiordurile-adânci
Voit m-aş rătăci o viaţă-ntreagă.

Că-n tine regăsit mă simt mereu...
E liniște, iubire și mult soare,
Şi cerul un continuu curcubeu
Ce fiecărei clipe-i dă culoare.

Întregul orizont, din vest spre est,
Seara devine pură feerie
Când stelele se prind în dans celest
Şi totul este vis şi armonie.

Din rătăciri mult mai uşor revin,
Te am reper, mereu Cale Lactee,
Văzut de toţi, ori noaptea, clandestin,
Ori fiindu-mi tu a gândului idee.

E tot mai clar c-am fost sortiţi să fim
Dorinţe-n simetria lumii noastre,
Întâmplător, sau nu, ne regăsim
Prin tot hăţişul nopţilor sihastre.

Ziua, noaptea...

Altfel îmi este viaţa...

Iar noaptea, lângă tine

De-ar fi una polară,

tot mi-ar părea puţin,

În orice gând de faptă

eşti un îndemn divin

De-a mă lăsa dorinţei

să poţi a mi-o-ntreţine.

Mai toate-s întâmplare

şi, implicit se-ntâmplă,

Să-mi fie somn când somnul

şi ţie-ţi e dorit,

Îmi laşi căuşul palmei,

de sânu-ţi, ispitit.

Avându-ţi înţelesuri

zvâcnirilor din tâmplă.

Altfel se-arată toate,

altfel e dimineaţa,

Când îmi adun privirea

pe-al somnului hotar

Dar uit de oboseală,

când te îmbraci sumar

Trezindu-mi iar dorinţa

de-a-mi arăta ce-i viaţa.

Esenţial e-ndemnul,

spre patul cald şi moale,

Visând că-i miezul nopţii

şi timp ne tot avem

Să iei ce ai nevoie,

din mine, ca totem,

Când coapsele-n rotunduri

îndeamnă la răscoale.

Altfel e miezul zilei

când hainele te-mbracă

Cu amănunte stranii

ce vijelii stârnesc

În gânduri visătoare,

şi nu mă mai opresc

Să-ţi spun că n-avem vreme

ca s-o lăsăm să treacă.

Şi nu ai nici o vină,

nici eu nu sunt de vină

Că soarele răsare

ca şi în zori de zi

Când nu te poţi abţine

şi nu mă pot opri

Să ne gândim că-i noapte

şi este lună plină.

Într-un cumva, noi...

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Dar n-a fost incă timpul să ne ştim,
Mă-ntrebi de multe ori dacă mi-e bine,
Te-ntreb, mai rar, de timpul ce-l trăim...

Te ştiu din toate câte-mi eşti simţire,
Mă ştii din timpul ce ne-a tot trecut,
Te simt ca pe-o poveste de iubire
Ce încă n-a avut un început.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Câte puţin, în nici un caz nimic,
Acum doar ne-ntrebăm de va fi bine,
Şi daca viaţa nu-i un loz în plic.

Te ştiu din prea puţinele cuvinte,
Mă ştii din cele ce le spun prin scris,
Te simt ca fiind un drum spre înainte
Ce, împreună fiind, ne e promis.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine
Fără să ştim că am făcut un pas,
Şi te întreb de ce nu îţi e bine,
De ce mai faci pe drum inc-un popas?

Te ştiu din fapte fără amănunte,
Mă ştii prin toate câte le doreşti,
Te simt privindu-mi tâmplele cărunte
Pierdută-n gândul ce mereu îmi eşti...

Cu tine, normal

Ca într-o realitate a prezentului,

viitorul realităţii...

Loredanei Dănoiu

În ochii tăi nu-i loc de înserare
Şi nici de timp trecut fără motiv...
Ţi-i văd din lunga mea îndepărtare
Trezindu-mă din somnu-mi primitiv:
Cu tine n-aş putea să uit că viaţa
Începe-n prag şi se termină-n prag,
Că dai culoare zilei dimineaţa
Ca seara să-mi am drum, grăbit, cu drag!

În vorba ta nu-ncape supărarea
Şi nici reproşul plin de-mpotriviri,
Eu ţi-o aud, oricâtă-i depărtarea
Ce-mi dă simţirea grelei istoviri.
Cu tine-aş învăţa să trec prin ape
Când vin, prin ploi, în val nimicitor,
Ca totdeauna să te simt aproape
Să uit să mor când dat ar fi să mor.

În fapte nu-ţi ai timp de îndoială
Şi nici de mult prea multe întrebări...
Mă cheamă visul... Pasul cu sfială
Se vrea mergând urmându-te-n chemări.
Cu tine viaţa n-are cum să fie
Fără urmări ca înţeles real,
Îmi eşti firescul strop de apă vie,
Ce-mi pune viaţa pe făgaş normal.