Între noapte şi viaţă

Faţă în faţă, doar atât: o noapte,
Ţi-aş spune că e tot cât te doresc,
Că nu-i nevoie de prea multe fapte
Ca totul să rămână în firesc.

O noapte-n care, numai eu cu tine,
Să fim o lume-n care tu mă vrei
Ca să-ţi iei tot ce ştii că-ţi aparţine,
Şi nemuririi să îi dai temei.

Ascuns aş ţine ce prin gând îmi trece,
Că nu ne-ar fi o noapte de ajuns
Ca al dorinţei rost să se înece
În fantezia altui drum ascuns.

Cu mult mai mult, nu-ncape îndoială,
Gândul ţi-ar spune că te-aș tot voi,
Şi-n taină-mi face chiar o socoteală,
Care mă-ndeamnă tot a te minţi.

Trăind cu tine, ai putea-nţelege,
Că te-am minţit vorbind de doar o zi,
Că m-am minţit crezând în gând ca-n lege,
Negând că pot la nesfârșit iubi.

Sufletu-mi spune că o viaţă-ntreagă
Nu s-ar sfârşi dorinţa de acum,
Că fiecare faptă un nod leagă,
Și nod cu nod spre Cer se face drum.

Faţă în faţă spus, aş zice-o noapte,
În gând mi-ar fi să spun că-i prea puţin,
O viaţă-ntreagă ţi-aş vorbi prin fapte,
O veşnicie-aş vrea… Dar mă abţin...

Dar tot o noapte-ţi spun, că nu-păcat
Când totul e din suflete plecat...

Deja mi-e dor...

Deja mi-e dor de ce va fi o noapte
Cu luna plină şi un ger cumplit,
Când nu vom şti ce înger ne-a trezit
Şi ne-am unit trăirile prin fapte.

De-acea-ntrebare ce va fi nespusă
Decât în zorii noii dimineţi,
Când luna-ntârziată şi sedusă,
Tu ai s-o crezi însemn al altei vieţi.

Şi-ncep să îmi aduc, mereu, aminte
De sânu-ţi tare, care, fremătând,
În felul lui mă vrea să fiu cuminte
Şi-ndemn de fapte îmi tot pune-n gând.

De pântecul ce lasă să se vadă
Că n-are timp de zbatere-n zadar,
Făcându-mă să vreau să îi cad pradă,
Trecând al nemuririi, vag, hotar.

Mi-e dor de clipa mângâierii tale
Prin care guşti al poftelor îndemn,
Cel care-ţi e, în felul lui, o cale
A ceea ce e veşnic şi solemn.

Deja mi-e dor de a te şti dorinţă,
Şi a mă şti dorinţei tale leac,
De-a te simţi, voind, cu prisosinţă,
Încă o noapte, mare, cât un veac.

Leac de sete

Sunt pribeag, mereu privind spre stele,
Privitor spre tot ce am în jur,
Rătăcit prin soarta vieţii mele,
Vinovat, în sine, de sperjur.

Drumu-mi merg şi timpul mă îngână,
Cu firescul vieţii să mă-mbete,
Ca să mă opresc la o fântână
Să sorb apa-i, doritor, cu sete.

Şi tot trec pe căi neabătute,
Învăţând tot ce mi-e dat să ştiu
Despre cele vrute ori nevrute,
Despre prea devreme şi târziu.

Merg pe drum, pe a-ntâmplării mână,
Ca să n-am motive de regrete,
Când va fi, la fel, înc-o fântână
Să se vrea a-mi potoli din sete.

Urc mereu şi mă cobor la vale,
Umbrele nu-mi sunt deloc pe plac,
Mă grăbesc mai mult când merg agale,
Multe pot, acum, să spun când tac.

Gândul nu mi-e pururi la-ndemână
Când un altul vrea să se repete,
Că, fântână stând lângă fântână,
Îmi vor da, să beau, un leac de sete...

Regăsire prin tine

Mi-e sufletu-nrobit de multe ori,
Pierdut în spaţiu, îmi e dor de tine,
Şi mă agăţ de aştrii călători,
Plecând să caut vremuri mai senine.

Când valuri de furtună mişcă stânci,
Îmi pierd în ochii tăi trăirea-ntreagă
Și simt că în fiordurile-adânci
Voit m-aş rătăci o viaţă-ntreagă.

Că-n tine regăsit mă simt mereu...
E liniște, iubire și mult soare,
Şi cerul un continuu curcubeu
Ce fiecărei clipe-i dă culoare.

Întregul orizont, din vest spre est,
Seara devine pură feerie
Când stelele se prind în dans celest
Şi totul este vis şi armonie.

Din rătăciri mult mai uşor revin,
Te am reper, mereu Cale Lactee,
Văzut de toţi, ori noaptea, clandestin,
Ori fiindu-mi tu a gândului idee.

E tot mai clar c-am fost sortiţi să fim
Dorinţe-n simetria lumii noastre,
Întâmplător, sau nu, ne regăsim
Prin tot hăţişul nopţilor sihastre.

Ziua, noaptea...

Altfel îmi este viaţa...

Iar noaptea, lângă tine

De-ar fi una polară,

tot mi-ar părea puţin,

În orice gând de faptă

eşti un îndemn divin

De-a mă lăsa dorinţei

să poţi a mi-o-ntreţine.

Mai toate-s întâmplare

şi, implicit se-ntâmplă,

Să-mi fie somn când somnul

şi ţie-ţi e dorit,

Îmi laşi căuşul palmei,

de sânu-ţi, ispitit.

Avându-ţi înţelesuri

zvâcnirilor din tâmplă.

Altfel se-arată toate,

altfel e dimineaţa,

Când îmi adun privirea

pe-al somnului hotar

Dar uit de oboseală,

când te îmbraci sumar

Trezindu-mi iar dorinţa

de-a-mi arăta ce-i viaţa.

Esenţial e-ndemnul,

spre patul cald şi moale,

Visând că-i miezul nopţii

şi timp ne tot avem

Să iei ce ai nevoie,

din mine, ca totem,

Când coapsele-n rotunduri

îndeamnă la răscoale.

Altfel e miezul zilei

când hainele te-mbracă

Cu amănunte stranii

ce vijelii stârnesc

În gânduri visătoare,

şi nu mă mai opresc

Să-ţi spun că n-avem vreme

ca s-o lăsăm să treacă.

Şi nu ai nici o vină,

nici eu nu sunt de vină

Că soarele răsare

ca şi în zori de zi

Când nu te poţi abţine

şi nu mă pot opri

Să ne gândim că-i noapte

şi este lună plină.

Într-un cumva, noi...

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Dar n-a fost incă timpul să ne ştim,
Mă-ntrebi de multe ori dacă mi-e bine,
Te-ntreb, mai rar, de timpul ce-l trăim...

Te ştiu din toate câte-mi eşti simţire,
Mă ştii din timpul ce ne-a tot trecut,
Te simt ca pe-o poveste de iubire
Ce încă n-a avut un început.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Câte puţin, în nici un caz nimic,
Acum doar ne-ntrebăm de va fi bine,
Şi daca viaţa nu-i un loz în plic.

Te ştiu din prea puţinele cuvinte,
Mă ştii din cele ce le spun prin scris,
Te simt ca fiind un drum spre înainte
Ce, împreună fiind, ne e promis.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine
Fără să ştim că am făcut un pas,
Şi te întreb de ce nu îţi e bine,
De ce mai faci pe drum inc-un popas?

Te ştiu din fapte fără amănunte,
Mă ştii prin toate câte le doreşti,
Te simt privindu-mi tâmplele cărunte
Pierdută-n gândul ce mereu îmi eşti...

Cu tine, normal

Ca într-o realitate a prezentului,

viitorul realităţii...

Loredanei Dănoiu

În ochii tăi nu-i loc de înserare
Şi nici de timp trecut fără motiv...
Ţi-i văd din lunga mea îndepărtare
Trezindu-mă din somnu-mi primitiv:
Cu tine n-aş putea să uit că viaţa
Începe-n prag şi se termină-n prag,
Că dai culoare zilei dimineaţa
Ca seara să-mi am drum, grăbit, cu drag!

În vorba ta nu-ncape supărarea
Şi nici reproşul plin de-mpotriviri,
Eu ţi-o aud, oricâtă-i depărtarea
Ce-mi dă simţirea grelei istoviri.
Cu tine-aş învăţa să trec prin ape
Când vin, prin ploi, în val nimicitor,
Ca totdeauna să te simt aproape
Să uit să mor când dat ar fi să mor.

În fapte nu-ţi ai timp de îndoială
Şi nici de mult prea multe întrebări...
Mă cheamă visul... Pasul cu sfială
Se vrea mergând urmându-te-n chemări.
Cu tine viaţa n-are cum să fie
Fără urmări ca înţeles real,
Îmi eşti firescul strop de apă vie,
Ce-mi pune viaţa pe făgaş normal.

Alchimie

Ne-am căutat prin lumi necunoscute,
Nenumărat de multe vieți la rând
Făcut-am vrute şi-am făcut nevrute
Dar ne-am păstrat al întâlnirii gând.

Povestea noastră vie va rămâne,
Chiar dacă-ar fi târâtă în noroi,
Nici moartea nu e-n stare să amâne
Zvâcnirea-mpreunării dintre noi.

Tac şi tot tac... În piept îmi simt tăcerea,
Şi aşteptarea arde fără fum,
E candelă ce-așteaptă învierea,
Să poată lumina întregul drum.

Ţi-e dragostea nestinsă torţă vie,
Să-ţi poţi avea firescul drept suprem
Şi totodată sfântă datorie,
Nicicum o simplă mergere-n tandem.

Şi nu va fi putere să oprească
O cale de speranţe şi avânt,
Clepsidrele de timp să le golească,
Ori împlinirea unui legământ.

Noi vom învinge timpul, depăşind
Hotare dintre vis şi fantezie,
Şi-mpreunaţi, cu bună ştiinţă fiind,
Ne va uni a vieţii alchimie.

Rotund de viaţă

Pe cerul nopţii văd uşor lumina,
Şi, ca-n oglindă, lumea nevăzută...
Când luna mă priveşte lung, tăcută,
Te simt cu dor... Şi ştiu c-a mea e vina...

Scriam de tine, tu cea răsfățată,
Ce te-ai aprins ştiindu-te văpaia,
Care înalţă-n ceruri vâlvătaia
Ca să învârtă iar a vieţii roată...

Şi-n fiecare noapte pe jăratic,
Pășeam s-ajung mai repede la tine
Să-ţi pun însemnul de a-mi aparţine
Dorinţa de a-ţi fi mereu ostatic.

Mi te-arătai, cu-n fel de consecvenţă,
Un înger întrupat într-o scânteie
Ce nu uita că totuşi e femeie,
În faptele de pură elocvenţă.

Ceru-i senin, înaltu-i plin de stele,
În jurul meu mai toate-s aparente
Când simt priviri ce-n gând îmi pun amprente,
Şi mă intreb: Ce oare fi-vor ele?

Ochii ţi-i văd... Şi tainic mă inundă,
Din depărtări venind cu-a lor lumină
Să ştiu că alte vremuri pot să vină,
Că roata vieţii a rămas rotundă...

Trăitor prin viitor

Stau împietrit la margini de tăcere,
Privirea-i prinsă într-un gând hoinar,
Ţi-e gustul ca şi mustul, dulce-amar,
Şi-ţi e sărutul fagure de miere...

Pecetea vieții-mi este semn pe frunte
Şi uneori motiv de gând pustiu,
Când mă îndemn să cred că-i prea târziu
Să văd detaliul faptelor mărunte.

Dar mi-e dorinţa mare, tot mai mare,
Cea care-şi face vad înspre cuvânt,
Şi sub alt cer, şi pe un alt pământ,
Trăiesc o amintire viitoare.

Te laşi văzută-n vis de lună plină
Şi auzită-n susur de izvor,
Şi te-ntrupezi în văzul tuturor
În orice zi care îmi e senină.

Stau în genunchi s-aşteapte îndurare
Greşeli ce-au fost ori cele de acum,
Ştiindu-te deja venind pe drum
Văzându-mă, pe drum, în aşteptare.

Am amintiri din fapte ce-or să fie,
Îmi amintesc tot ce va fi făcut,
Acum îţi sunt, tu spui, necunoscut,
Dar mă păstrezi în gând cu bucurie.

Tăcerii-i spun, în taină, cu sfială,
Mai rar direct, continuu metaforic,
Că şi-n tristeţea mea sunt euforic,
Şi nu-i mai dau motive de tocmeală.

Colind de altă sărbătoare

Se-apropie o altă sărbătoare,
Ce, vreau, nu vreau, mă face a zâmbi,
Că tu, făceai cu-al iernii ger prinsoare
Spre a-l convinge în a se-mblânzi.

În amintiri stau fapte... Şi-n poveste
Îşi fac înnoitorul rost simţit,
Venind, prin vise, să ne dea de veste
Că doar trecutul a îmbătrânit.

E timpul de a fi sărbătorită,
Pe-acelaşi mal al apei, îngheţat,
Ziua în care mi te-ai vrut dorită,
Şi prin dorinţe toate au urmat.

Atunci clepsidre s-au oprit vrăjite,
Au tras, oprind, şi valul într-un mal,
Şi-au adormit, spunând că-s obosite,
Ca timp s-avem, trăind atemporal.

De-atunci trecut-a timp... El nu regretă,
Numind ceva tardiv sau prea grăbit,
Dar sărbătoarea tot ne-o mai repetă,
Ca să ne-avem un gând neînvechit.

Prin căutări, în fapte și speranțe,
Reîntregind conturul unui pas,
Noi suntem semnul unei cutezanțe,
Care mereu acceaşi ne-a rămas.

Cândva, curând

Am scris un vers şi l-am simţit că doare,
Venea cu amintiri din viitor,
Se coborau pe razele de soare
Dându-mi motiv să simt că îmi e dor...

Păşesc în gol, absenţa îmi ucide
Privirea ce se pierde în văzduh,
Cuvintele mi s-ar părea stupide
De-ar fi să scriu, lipsite fiind de duh.

Când eşti departe nu prea îmi rămâne
Decât un drum spre orizontul mut,
Cu pas bizar și fără nici un mâine,
Înaintând absurd înspre trecut.

Cuvântul, azi, măsoară depărtarea
Şi timpul ce se pierde, rătăcind,
De-aceea tac, dar îţi ascult chrmarea
Şi te aştept, ştiindu-te venind.

Pe alte drumuri n-am plecat vreodată,
În fiecare gând te-am aşteptat,
Povestea ne va fi adevărată
Cum azi ne este tot ce s-a-ntâmplat.

Versul e scris şi scris e să rămână
Brodat cu fir de gând pe-un colţ de cer,
Îl vom citi ţinându-ne de mână
Seduşi de-al vieţii, neuitat, mister.

Altfel, altceva

Câteodată spun: "A fost să fie",
O vorbă ce mă-ntreb de are rost,
Acum când ştiu că, tot ceea ce-a fost,
Îşi are sens doar ca filozofie.

Şi astfel am cuvinte explicite,
Pe care uneori le şi repet,
Pentru-ntămplări şi fapte implicite
Ce par a fi umbrite de regret.

Ca alfa si omega, eu cu tine,
Bizarerii în sens complementar,
Ne punem întrebări dacă e bine
Că dăm iubirii rol de minutar.

Un şir de veacuri... o eternitate
Nu ne ajung la câte-avem de spus,
Firească ni-i normala simplitate,
Că ne iubim și asta-i mai presus...

Opinii noi ascult, dar nu contează,
Trăirile nu-s un concept abstract,
Noaptea de zi nu se delimiteaza,
Iar dragostea e-o stare, nu un act.

În mine eşti un vers de poezie
Și-ţi pui emblema-n orișice poem,
Eu azi trăiesc nu prin filozofie,
Ci reînvăţ trăirea în tandem.

Dar tot îmi spun că tot ce-a fost odată
“A fost să fie” şi aşa a fost,
Un fel de întâmplare cam ciudată
Care ştia că are totuşi rost...

Că tu mă ştii...

Tu încă mă întrebi prin care lume
Mi-am construit, aşa pentru-nceput,
Un univers ce într-un chip anume
Nu-şi are amintirile-n trecut.

Încă mai vrei să ştii de ce-n cuvinte
Mă-mpiedic şi un alt vocabular
Scot la iveală şi-mi aduc aminte,
Cum e să nu-ţi pui vorbelor hotar.

Oricât trudit-am să aduc lumina,
În slujba ei cuvântul scris l-am pus,
Dar încă iau asupră-mi toată vina
Că nu ţi-am spus tot ce aveam de spus.

Sunt zile-n care n-am motiv de frică,
Şi mi le vreau mereu şi tot mereu,
Când ochii, prin privire, se ridică,
La Cer, şi cer culori din curcubeu...

Să te pictez pe sânii goi, pe față,
Pe şoduri cu un vers să mă semnez,
Şi-n profunzimi, nu doar la suprafaţă,
Să mă cuprinzi, fiindu-ţi viaţa crez.

Să uit de dogme şi de cele sfinte...
Dar când atâtea nopți le am pustii,
Îmi este teamă că n-am fost cuminte
Și ai să-mi spui că prea puţin mă ştii...

Cândva şi-acum

De-atâtea ori iubit-am,

ca orice om de rând

Şi se simţea dorinţa

în fiecare gând,

Am ocrotit-o tainic

cu palmele-mi căuş,

Ea îmi era vioară,

eu mă simţeam arcuş.

De multe ori, o noapte,

îndrăgostit am fost,

Şi am jurat credinţă,

voind a-i da un rost,

În ziua următoare

se-nfiripa alt vis...

Mi-era ştiut că-n viaţă

nimic nu-i interzis.

Acum, eu, cel de astăzi,

iubesc pasional,

Chiar dacă îmi spun unii

că nu-i deloc normal,

Nu-mi mai ascund iubirea

de cel iscoditor,

O las a fi ştiută

de văzul tuturor.

Acum sunt mai statornic

și ştiu trăi deplin

A clipei dăruire,

al şoaptelor suspin,

În ritmul ce-l vrea viaţa

fac paşii ce-mi sunt daţi

Şi nu-i mai bat pe praguri,

îi las nevinovaţi.

Eşti visul...

Te-am căutat prin nopţi târzii şi reci,
Mă aşteptam prin vise să îmi vii,
Să-mi luminezi trăirile pustii,
Să fii a mea, nicicând să nu mai pleci.

Te-am aşteptat în veri ce, secetoase,
Pe inimă şi-au aşternut arsura,
Şi-am devenit totuna cu cenzura
Trăirilor cu rosturi luminoase.

Știut-am totdeauna că exişti
Şi am crezut în aşteptarea mea,
Că într-o zi va răsări o stea
Ce lumina-va visul celor trişti.

Mi-erai un vis şi îmi erai simţire,
Lumină-n noapte, călăuzitoare,
De viaţa nouă, nouă născătoare,
Drum înspre vremuri noi, de implinire.

Azi, te-am găsit, ai zâmbet cristalin...
Şi-mi eşti prin tot firescul omenesc
Dorinţa de-a uita să-mbătrânesc...
Ești visul meu, la tine mă închin!

Dorinţă de privire

Când chipul ţi-l privesc, sub clar de lună,
Și-ți văd piciorul scos din așternut,
Mă simt un eşuat, prins de furtună,
Trăind cu dorul altui început.

Să urc, spre cer, potecile alpine,
Şi să cobor din munte-nspre abis,
Să mă scufund cât mai adânc, în tine,
Așa cum mi se poate doar în vis.

Ca să decopăr, când se lasă noaptea,
Tot adevărul marelui mister,
Şi să-mi închini, de-a pururea cetatea
În care să rămân prizonier.

Când bate-n geam, cu degete de ceaţă,
A vieţii toamnă, întrebând de noi,
Ne va găsi mult doritori de viaţă
Şi va pleca, uitând de amândoi.

Tu mă vei vrea plătind la praguri vamă
Ca dăruirii să îţi dai motiv,
Şi să te laşi în seamă-mi, fără teamă,
Oricum mi-ai fi instinctul primitiv.

Pe coapse lunecând, simţindu-mi mâna,
Lăsând sub pieptu-mi sânii mari, rotunzi,
Că ţi-i voi dezveli-ţi va fi tot una,
Nu vei mai vrea nici tu să îi ascunzi.

Când te privesc, ştiind povestea toată,
Că îţi voi fi şi-nvingător şi-nvins,
Firesc, mai vreau să văd, încă odată,
La tine-n pântec foc al vieţii-aprins.

Fără întrebări

Nu te întreb, când ochii-ţi se aprind,
Şi dau lumini, ca şi cărbunii-n vatră,
Ce fantezii renasc şi te cuprind,
Sau ce ascunzi sub sâni şi par de piatră.

Nici când te iau în braţe pe-nserat
Şi-n jurul meu te-ncolăceşti alene,
Nu mai găsesc nimic de întrebat,
Mă las prizonier închis sub gene.

Îmi spui că mai dorită ca acum
Să mai fi fost nu îţi aduci aminte,
Chiar dacă greu ne este mersul drum
Ce nu se-abate din spre înainte.

Te simt mereu, mereu arzând mocnit,
Noaptea, în joacă, înflăcărătoare...
Ești focul viu, nicicum de domolit,
De nu dă nopţii forme şi culoare.

Din vis am așteptat să te cobori,
Să-mi fii oprire drumului spre moarte,
Să gust din sânul tău, plin de fiori
Şi-mpreunaţi să mergem mai departe.

Te-am aşteptat să împărțim la doi,
Acele nopţi ce-s parcă o poveste
În care noi ne regăsim pe noi,
Trăind minunini ce vin fără de veste.

Nu te întreb, dar ochii ţii privesc...
Şi-n zori, visând, îţi spun că te iubesc...

Cu tine, acasă

Viaţa cu tine-mi este un veşmânt
Pe care-l port şi de nimic nu-mi pasă.
Şi chiar dacă nu-ţi spun nici un cuvânt,
Te ţin în braţe, şi mă simt acasă.

Nu vreau să-ncerci absurdul să-l conjugi,
Vreau doar prezentul din aceste clipe...
Eu sunt vârtejul unei centrifugi
Şi tot separ trăiri stereotipe...

Trăim această noapte ca şi cum,
Ziua de mâine nici nu mai există,
Te-ating şi-ţi simt mirosul de parfum
Şi nerăbdarea-mi abia mai rezistă.

Eu nu mai am trecut, doar viitor
Ştiindu-ţi paşii tăi de-ai mei aproape,
Şi mă descopăr ca învingător
Când cu obrazu-ţi simt lacrimi pe pleoape.

Te laşi căzând, în zori şi-n asfinţit
În clipe de trăiri ce nu au moarte,
Prin care-mi e prezentul infinit
Ce-arătă drumul ca ducând departe.

Acasă e oriunde, amândoi,
Suntem un singur gând şi o trăire,
Când ceasurile lumii, pentru noi,
Oprite fiind, ne sunt doar amintire.

Fiecare întru fiecare

Ne suntem, amândoi, când zi, când noapte,
Mereu aşteptători a ne-ntâlni,
Tu-mi ești cuvântul care trece-n fapte,
Iar eu ţi-s gândul ce cuvânt va fi.

Îţi ştiu extazul, îmi cunoşti dorinţa,
Ne întâlnim la mijloc de cuvânt,
Ne-am dezrobit, trăind, de neputinţa
De-a ne încrede în deznodământ.

În vis îmi eşti, de mult, prizonieră,
În gândurile tale, ştiu, trăiesc,
Dar eşti reală şi, real, himeră,
Noaptea mă ai şi ziua te doresc.

Te savurez cu buzele aprinse,
Simţindu-ţi gustul ce îmi dă avânt
Spre fantezii ce nu au fost atinse
De nici un trăitor de pe pământ.

Nisip de aur curgi lunecătoare,
Şi eşti clepsidra-n care îmi măsori,
Dorinţa de-a te şti fermecătoare
Şi-a ţine miezul nopţii până-n zori.