Ademenitoare cerere

Iubito, îmi promiţi că eşti cuminte,
Că nu-mi mai fierbi dorinţa la foc mic,
Şi nu mă laşi prea mult să mă complic
Simţindu-ţi graba ca fiind fierbinte?

Prea mult îţi cer... Cerinţa-i hazardată,
Te văd păşind spre mine elegant
Şi-ţi este mersul mult prea incitant,
Deşi te-arăţi ca foarte supărată.

Sub sânii tari ca două mere coapte.
Ascunzi un gând, puţin mai îndrăzneţ,
Şi ştiu că tu nu pui un mare preţ
Pe liniştea promisă peste noapte.

N-am cum să cred că poţi să stai cuminte
Când ochii-mi te privesc mereu flămânzi,
Şi se opresc pe sânii tăi rotunzi,
Ca să te lase fără de veştminte...

Îmi e ştiut că eşti ca o văpaie,
Ce arde fierul pân' la roşu-ncins
Şi-aprinde foc ce nu se lasă stins,
Chiar dacă stă o noapte-ntreagă-n ploaie.

Tot între coapse mâna-mi nimereşte,
Fruntea resimte zvâcnetu-ţi din piept,
Să fim cuminţi acum nu ar fi drept...
Covorul moale mă ademeneşte...

Şi uit ce ţi-am cerut, ca-ntotdeauna,
Ştiind că-mi ceri să nu mă mai opresc,
Până în zori, când, obosită, luna,
Va adormi în patul ei ceresc.

Prezenţi prezentului

Te voi răpi, în margine de seară
Ca să te duc la polul îngheţat,
Şi să trăim, în doi, o primăvară
În care să nu ştim c-am îngheţat.

Să ne plimbăm în sănii îmblănite
Şi trase de doi cai cu pas de foc,
Striviţi între dorinţe şi ispite,
Mereu în drum spre un hotar de foc.

Să fim mereu a lumii mărginire
Să fim mereu, mereu un început
Şi să ne trecem viaţa în iubire
Chiar de va fi să fim mereu trecut!

Într-un târziu, când toate-or să se treacă,
să revenim la cei ce ne-au ştiut
Să-i învăţăm că sabia în teacă
E semn de gând mereu înfăptuit.

Redevenind prezenţi mereu în toate,
Vom fi un tot, cu vorbe şi accent,
Ca lumea să-nţeleagă că se poate
Trăi firesc înntr-un firesc prezent.

Scrisoare scurtă

M-am aşezat, cuminte, să îţi scriu,
Să ştii că iar am renăscut în mine,
Că patima din vise tot n-o ştiu,
Ştiu doar că-mi este tot mai dor de tine.

Nu îmi mai las speranţele în vis,
Şi nu mai spun că toamna-mi e târzie,
Că mult prea multe porţi mi s-au închis,
Că iarna o să fie cenuşie...

Mă doare dorul pajiştii cu flori,
Şi depărtarea ta mereu mă doare,
Mă simt senin şi-aştept ai zilei zori,
Să văd, din nou, cum soarele răsare.

Un vis ce-l am, dar încă-i nevisat,
Care te-aşteaptă, vis voind să fie,
O lacrimă rebelă mi-a furat,
Dându-mi motiv de-aţi scrie, iarăşi, ţie.

Şi-am scris să ştii, ştiind că vestea zboară,
Că-s suferind de... altă primăvară!

Rugă zorilor de zi

Din tot ce am, din ceea ce mi-e viaţa,
Cu zorii care vin deja vorbesc,
Fără s-aştept să vină dimineaţa,
Lor, numai lor, le spun că te iubesc.

Şi nu le cer să ducă vorba-n lume,
Nici nu-i întreb de-i bine sau e rău,
Doar ei te ştiu, cu nume şi prenume,
Că-i rog să-ţi lumineze drumul tău.

Şi-i rog să spele urma de tristeţe
Dacă îţi dă târcoale uneori,
Când ea întâia vrea să-ţi dea bineţe,
Ca s-o urmezi şi ochii să-ţi cobori.

Prin tot ce sunt, prin tot ce îmi e viaţa,
Simt zorii vieţii, care se ivesc,
Şi văd că-ncet se risipeşte ceaţa,
Şi ştiu că e firesc să te iubesc.

Tăcând, văzându-te

Toată lumea vede... Şi se vede...
Mi-este mie dat să văd mai mult,
Îţi şi spun... Şi poate mă vei crede
Că te văd şi-n vorbe când te-ascult.

Nu găsesc cuvinte... N-au valore,
Nu pot spune cum te văd că eşti,
Dar, tăcând, te văd înfloritoare,
Tu poate nu crezi că înfloreşti.

Toată lumea spune: “Timpul trece!”,
Tu o crezi şi te şi vezi trecând,
Te şi vezi trecând prin toamna rece,
Şi te vezi precum îţi eşti în gând.

Dar te văd în zi, te văd în noapte,
Spusele, când dormi, ţi le aud,
Şi-ndrăznesc să-ţi spun, tot timpu-n şoapte,
Că ţi-e trupul mlădios şi crud.

Poti să-ţi ai o mie de motive,
Poţi să-ncerci să mă convingi, oricum,
Văd realităţi definitive,
Şi te vad pe tine, cea de-acum.

Îţi mai spun, în treacăt, “Eşti frumoasă!”,
Altceva nu cred a fi-ndeajuns
Orişicum cuvintele m-apasă,
Se rostesc prin fapte, pe ascuns.

Trece timpul, da, se schimbă toate,
Încă te gândeşti că-mbătrâneşti,
Pentru cei mai mulţi aşa e, poate,
Însă tu, tot mai frumoasă eşti.

Te privesc şi văd ce nu se vede,
Văd în tine timpul viitor,
În ceea ce cred mă pot încrede,
Şi în tine cred până-am să mor.

Şi văd timpul timpurilor noastre,
Şi te văd pe tine înflorind,
Văd seninul zărilor albastre
Şi, firesc, viaţa ta rodind.

Dovada de mărturisire

Iau adevărul drept dovadă... Nu-s cuminte
De-ar fi să-l pun pe-al vorbei calapod,
Nu-mi judec fapta, spun ce-mi vine-n minte
Şi trec direct prin ape, pe sub pod.

Când haina hotărârii-mi vine bine
Mă-mbrac în ea fără să zăbovesc,
Prea bine ştiu că mie-mi aparţine,
Şi nu mă tem de datu-mi omenesc.

De am un gând în vorbă-l pun degrabă,
Nu-mi caut timp spre a mă răzgândi
Aşa cum tac, să nu mă aflu-n treabă
Crezând că e firesc şi a minţi.

În fapte mă privesc, îmi sunt oglindă,
Nu pot să le privesc fiind altfel,
Ştiu bine, date sunt să reaprindă
Lumina ce m-arată-a-mi fi model.

Şi-mi pun dovada, simplu, la vedere,
Şi nu m-ascund, n-am timp să mă complic,
E indirect verdict, deşi-i părere,
Nici eu în faţa ei nu zic nimic!

Însemn prin întâmplare

Atâtea vremuri s-au lăsat trecute
Ca s-auzim de noi întâmplător,
Venind din două lumi necunoscute
Cu gândul către timpul viitor.

Întâmplător, ca fără de motive,
Din amintirea ta mi-ai povestit
Fapte ce mie-mi sunt explicative
Pentru ce ce sunt şi ce am devenit.

Fără motiv, credeam, din întâmplare,
Eu ţi-am vorbit de ce putem fi noi,
De-a faptelor, urmări, împlinitoare
Şi despre tot ce va urma apoi.

Şi-a început, aşa, prin amănunte,
Drumul pe care mult va fi de mers,
Drum spre-naltul crestelor cărunte,
În care tu-mi vei fi un Univers!

Acum păşim, şi pare la-ntâmplare,
Spre fapte noi şi clipe de trăiri,
Ce, se vor fi, prin tine, o urmare,
Pecetea marii noastre împliniri.

Şi eu îţi sunt ceea ce mi-eşti tu mie,
Şi-aşa vom fi, urmând a ne tot fi,
Întâmplător, cumva, deja se ştie
Şi-aşteaptă doar, noi doi, a-l defini.