Fiecare întru fiecare

Ne suntem, amândoi, când zi, când noapte,
Mereu aşteptători a ne-ntâlni,
Tu-mi ești cuvântul care trece-n fapte,
Iar eu ţi-s gândul ce cuvânt va fi.

Îţi ştiu extazul, îmi cunoşti dorinţa,
Ne întâlnim la mijloc de cuvânt,
Ne-am dezrobit, trăind, de neputinţa
De-a ne încrede în deznodământ.

În vis îmi eşti, de mult, prizonieră,
În gândurile tale, ştiu, trăiesc,
Dar eşti reală şi, real, himeră,
Noaptea mă ai şi ziua te doresc.

Te savurez cu buzele aprinse,
Simţindu-ţi gustul ce îmi dă avânt
Spre fantezii ce nu au fost atinse
De nici un trăitor de pe pământ.

Nisip de aur curgi lunecătoare,
Şi eşti clepsidra-n care îmi măsori,
Dorinţa de-a te şti fermecătoare
Şi-a ţine miezul nopţii până-n zori.

Decisivul esenţial

Hai lângă mine, la apus de soare,
Să vezi cum trupul gol ţi-l pot descrie...
Un munte, dealuri, ţărm senin de mare...
Pădurea ce în umbra ei mă-mbie...

Să te aşez, prin tot ce eşti, pe-o hartă,
Ca să-nţelegi cât te cunosc de bine...
Sub mâna mea, dumnezeiasca artă,
O simt, simţind ce e ascuns în tine.

Ţi-s coapsele, ca două continente,
Care, vibrând, mă pun la încercare
Când dus de valuri aprige ori lente,
Trec înspre port, sedus de-a lui chemare.

Să ancorez, vibrând în aşteptarea
Simţirii umbrei muntelui de vise,
Cel ce pecetluieşte-mpreunarea
Şi stăvileşte gânduri indecise.

Şi haide, hai, în vis să ne ascundem
Ca să uităm de vremea care vine,
Îmbrăţişaţi să ne întrepătrundem,
Ca să devin, nemuritor, în tine.

Lăsându-ne, pe noi, cu totul nouă,
Seduşi de drumul spre eternitate,
Să fim ca în poveste şi, când plouă,
Speranţelor să dăm întâietate.

Şi tot aşa, în nopţi de veri aride,
Să ne grăbim un mers spre mai departe,
Ne vom renaște-n zori din crisalide
Ca fluturii ce nu-şi au gând spre moarte.

Cutremurându-ţi trupul de plăcere
Vieţii să-i dăm, din nou, vechea-i măsură...
Că doar o vorbă sau o mângâiere,
E drumul înspre dragoste din ură...

Simplu, poem

Şi s-a trecut o vară şi o toamnă,
Şi tot la fel o iarnă s-a trecut,
Tu lor, şi primăverii, le-ai fost doamnă...
Şi-aşa în viaţa mea ai apărut...

Apoi ai dispărut, ca dintr-odată,
Argonauții te-au luat cu ei,
Şi în legenda lor ai stat uitată,
Prea mult închinătoare altor zei.

Şi-a fost să vii, cândva, de nicăieri
Colocatară-n visul meu tăcut,
Ţi-au fost, pe drum, luceferii străjeri
Şi, înspre pietre, Carul Mare, scut.

Ţi-am spus cuvinte mari, tulburătoare,
Că Cerul, ţi-am tot spus, ţi-l fac covor
Să ţi-l aştern îndată la picioare,
Dacă-ţi doreşti un drum înălţător.

Găsindu-te de viaţă însetată,
Găsindu-te-n dorinţă sfânt model,
Te vreau iubito... La-nceput o dată...
După aceea iarăşi, tot la fel...

Din margine în margine de Univers
Ţi-a fost să treci, ca astăzi să ne-avem,
La început mi-ai fost un simplu vers...
Azi eşti, mereu, mereu, un nou poem...

Condamnaţi pentru iubire

Constituit ad-hoc, un tribunal,
Considerând firesc, ne-a declarat,
Prea vinovaţi că vrem, în mod real,
Să nu ne scoatem viaţa la mezat.

Fiind vinovaţi că am aprins un foc,
Iubindu-ne, trăind pe-acest Pământ,
Ne-au spus că între oameni n-avem loc,
Prea ţiitori fiind la legământ.

Ne-au luat la întrebări, dar nu ne-au dat
Dreptul de-a spune ce gândim şi noi,
Crezând că-i doar ca ei, au postulat,
Că e absurd să vrem o viaţă-n doi.

Luând reper ciudate întâmplări,
M-au comparat, forţat, cu Prometeu,
Ca autor al unei uzurpări
Şi prea mult privitor spre curcubeu.

Ne-au dat exemple demne de urmat,
Zeii uitaţi pe muntele Olimp,
Ori pe acei ce nu s-au complicat,
Dar de poveste sunt şi peste timp.

Că nici Pandorei jerfă n-am adus,
Nici legilor n-am fost ascultători,
A fost motiv să ni se spună, -n plus,
Că suntem cei mai mari răufăcători.

Acum, fără de vină, condamnaţi,
Nu ne ascundem, nu vrem să minţim,
Dar auzim că suntem şi blamaţi
Că, împotriva legii, ne iubim.

Ne vor lovi, aşa cum tot lovesc
Pe cei ce n-au doar orizont finit,
Şi se unesc, nu doar convieţuiesc,
Trăindu-şi viaţa cum le e sortit.

Cuvinte încărcate de stigmat
Condamnă, într-al străzii tribunal,
Ceea ce-i încă neglobalizat,
De ne-ncadrat într-un absurd banal.

Aprindem focul şi ne ardem noi,
Iubindu-ne, pe-al drumului exil,
Ne-au alungat, de teamă că, în doi,
Vom reaprinde-al candelei fitil.

Noi ştim că a iubi este un har...
Tu încă taci, eu sunt atât de calm...
E-un handicap enorm să n-ai habar
Că-nalţă sufletul precum un psalm...

Direct, fără conotaţii

De-aş mai avea doar câteva cuvinte,
Cu ele-aş încerca să demonstrez,
Că n-am uitat, că îmi aduc aminte,
Că-mi eşti, nu doar dorinţă, ci şi crez.

Te tot privesc când mâna-mi te alintă
Şi sânii-ţi saltă, intuind destinul,
Ce nu mai lasă timpul să ne mintă,
Pecetluind, prin trecere, declinul.

Când vorba-ţi fermecată mă îmbată,
Şi-n jurul meu lumini se-adună-n roi,
Nu mai există loc pentru erată...
Totu-i fierbinte şi fierbinţi şi noi.

Nu ne rămâne timp de explicaţii,
Cuvintele se-mpiedică şi tac,
Trecând la fapte, fără conotaţii,
Ne suntem drog şi, întru totul, leac.

În tine mă păstrezi să ai dovadă
Că împotriva vieţii nu ai stat,
Chiar dacă nimeni n-a putut să vadă
Mai mult decât, să vadă, ai lăsat.

Şi-aşa, mereu, în fiecare seară,
Când, din priviri, îmi spui ce îţi doreşti,
Răscumpărăm un strop de primăvară,
Redându-ne trăirii omeneşti.

Direct, normal, şi fără conotaţii,
Trăirile sunt clare explicaţii.

Din teamă, doar

Mă vrei, te vreau, nu ne putem ascunde,
Dorinţă-ţi sunt şi tu chemare-mi eşti,
Din teamă doar nu poţi să ştii şi unde
Va fi intâiul vis să îl trăieşti...

Ţi-ai pus credinţa-n spusa nerostită
Şi ea îţi este tainic legământ,
Din teamă îţi simţi viaţa răvăşită,
Dar şi motiv îţi dă şi-ţi dă avânt.

Te vreau, mă vrei, atât se poate spune,
Dorinţă-mi eşti şi eu chemare-ţi sunt,
Din teamă doar nu crezi că-i o minune
Visul ce-l ai, înălţător şi sfânt.

Mi-ai dat puteri, speranţa să învingă
Oprelişti ce se vor de netrecut,
Din teamă, gândul vrei să mă convingă
Să nu mă tem de graba-ţi spre-nceput.

Feerie în iarnă

A fost odată iarnă... Şi zăpadă...
Afară ger... Şi foc în şemineu...
Perdeaua zilei se lăsa să cadă,
Tu te voiai tristeţii-mi panaceu...

Goală-ntru totul, stând în faţa mea,
Îmi răzvrăteai al netrăirii gând,
Lăsându-mi dreptul de-putea avea,
De vreau, tot ce-mi doresc să am, visând.

Era în mine-atâta promoroacă...
Şi mult ţi-a trebuit să o dezgheţi...
Tot ce-a urmat... Mai mult decat o joacă,
Cu trupurile goale, prin nămeţi...

Mi-ai descheiat cămaşa cu-ndrăzneală
Să simt nerăbdător trupu-ţi de foc,
Ce, prea ispititor, fără greşeală,
Mă atrăgea-ntr-al regăsirii joc.

Când bobi de gheaţă se-aşezau pe buze,
Le adunai, topite, în sărut,
Cuprinşi de rostul clipei, fără scuze,
Trăiam o-ntreagă viaţă-ntr-un minut.

Gemutu-ţi zvâcnet mi-a redat puterea
De a pluti gustând din al tău sân,
Şi că prin mine-ţi ai întreagă vrerea
De-a face să arăt că nu-s bătrân.

M-ai învăţat că-mi pot tristeţea-nfrânge,
Dorindu-mă firesc şi îndrăzneţ,
Ca să-ţi pătrund adânc, până în sânge,
În trupul tresărindu-ţi a dezgheţ.