Tăcând, văzându-te

Toată lumea vede... Şi se vede...
Mi-este mie dat să văd mai mult,
Îţi şi spun... Şi poate mă vei crede
Că te văd şi-n vorbe când te-ascult.

Nu găsesc cuvinte... N-au valore,
Nu pot spune cum te văd că eşti,
Dar, tăcând, te văd înfloritoare,
Tu poate nu crezi că înfloreşti.

Toată lumea spune: “Timpul trece!”,
Tu o crezi şi te şi vezi trecând,
Te şi vezi trecând prin toamna rece,
Şi te vezi precum îţi eşti în gând.

Dar te văd în zi, te văd în noapte,
Spusele, când dormi, ţi le aud,
Şi-ndrăznesc să-ţi spun, tot timpu-n şoapte,
Că ţi-e trupul mlădios şi crud.

Poti să-ţi ai o mie de motive,
Poţi să-ncerci să mă convingi, oricum,
Văd realităţi definitive,
Şi te vad pe tine, cea de-acum.

Îţi mai spun, în treacăt, “Eşti frumoasă!”,
Altceva nu cred a fi-ndeajuns
Orişicum cuvintele m-apasă,
Se rostesc prin fapte, pe ascuns.

Trece timpul, da, se schimbă toate,
Încă te gândeşti că-mbătrâneşti,
Pentru cei mai mulţi aşa e, poate,
Însă tu, tot mai frumoasă eşti.

Te privesc şi văd ce nu se vede,
Văd în tine timpul viitor,
În ceea ce cred mă pot încrede,
Şi în tine cred până-am să mor.

Şi văd timpul timpurilor noastre,
Şi te văd pe tine înflorind,
Văd seninul zărilor albastre
Şi, firesc, viaţa ta rodind.

Dovada de mărturisire

Iau adevărul drept dovadă... Nu-s cuminte
De-ar fi să-l pun pe-al vorbei calapod,
Nu-mi judec fapta, spun ce-mi vine-n minte
Şi trec direct prin ape, pe sub pod.

Când haina hotărârii-mi vine bine
Mă-mbrac în ea fără să zăbovesc,
Prea bine ştiu că mie-mi aparţine,
Şi nu mă tem de datu-mi omenesc.

De am un gând în vorbă-l pun degrabă,
Nu-mi caut timp spre a mă răzgândi
Aşa cum tac, să nu mă aflu-n treabă
Crezând că e firesc şi a minţi.

În fapte mă privesc, îmi sunt oglindă,
Nu pot să le privesc fiind altfel,
Ştiu bine, date sunt să reaprindă
Lumina ce m-arată-a-mi fi model.

Şi-mi pun dovada, simplu, la vedere,
Şi nu m-ascund, n-am timp să mă complic,
E indirect verdict, deşi-i părere,
Nici eu în faţa ei nu zic nimic!

Însemn prin întâmplare

Atâtea vremuri s-au lăsat trecute
Ca s-auzim de noi întâmplător,
Venind din două lumi necunoscute
Cu gândul către timpul viitor.

Întâmplător, ca fără de motive,
Din amintirea ta mi-ai povestit
Fapte ce mie-mi sunt explicative
Pentru ce ce sunt şi ce am devenit.

Fără motiv, credeam, din întâmplare,
Eu ţi-am vorbit de ce putem fi noi,
De-a faptelor, urmări, împlinitoare
Şi despre tot ce va urma apoi.

Şi-a început, aşa, prin amănunte,
Drumul pe care mult va fi de mers,
Drum spre-naltul crestelor cărunte,
În care tu-mi vei fi un Univers!

Acum păşim, şi pare la-ntâmplare,
Spre fapte noi şi clipe de trăiri,
Ce, se vor fi, prin tine, o urmare,
Pecetea marii noastre împliniri.

Şi eu îţi sunt ceea ce mi-eşti tu mie,
Şi-aşa vom fi, urmând a ne tot fi,
Întâmplător, cumva, deja se ştie
Şi-aşteaptă doar, noi doi, a-l defini.

Aceeaşi azi

Oricum te-ai îmbrăca, în faţa mea
Eşti dezbracată, nu porţi verighetă,
Şi eşti aşa frumoasă şi cochetă
Şi ştiu că vei rămâne tot aşa...

Te ascunzi de lume să nu vadă
Că trec anii însă nu îţi pasă,
Mie mi te-arăţi tot mai frumoasă,
Te vânez mereu, mereu mi-eşti pradă.

Vântul te aduce înspre mine,
Şi la fel, ca altădată, viaţa,
Ne uneşte gândul dimineaţa,
Şi-mpărţim, mereu, ce-i rău sau bine.

Au trecut atâţia ani şi, iată,
Timpul numai mie-mi dă dreptate,
Trupul tău e plin de voluptate,
Tu, la fel de neastâmpărată.

Verigheta-ţi scoţi şi-o ţii în mână
Pentru noi, ştim bine,-i o podoabă
E un semn de cândva când, în grabă,
Mi te-ai dat, şi-aşa o să rămână.

Vin spre tine, îţi tot simt dorinţa
Ce-i şi-acum la fel ca prima dată,
Şi, deşi-i tot timpul repetată
Mi te dai mereu cu toată fiinţa.

Mulţi nu cred şi nici nu vor să creadă,
Spun că eşti o fire prea ascunsă,
Şi o mare taină nepătrunsă
Ce prin sine-şi este şi dovadă.

Oricum, oriunde, tu în faţa mea
Eşti dezbrăcată, n-ai nici verighetă,
Eşti tu, mereu frumoasă şi cochetă
Orice ar fi, n-ai să te poţi schimba.

Scânteie şi foc

Laviniei

Hai, iubito, hai, degrabă,

nu ai vreme de pierdut,

Mie-mi este dor de viaţă,

ţie de un început,

Hai, grăbeşte-te, şi vino,

ne aşteaptă viaţa noastră,

Se grăbeşte, vezi tu, zorii,

bat la tine în fereastră.

Încă îmi trăiesc tăcerea,

şi în lung privesc pe drum,

Te aud că-ţi vrei plecarea,

ce te-ndeamnă: Hai, acum!

Despre cele neştiute

îţi întreabă aşteptarea,

Ori întreabă-ţi visul nopţii

ce deja ştie urmarea.

Ţi-aud gândul ce se zbate

fiind şi el nerăbdător

Să privească-n faţă fapta

drumului spre viitor,

Lasă-te, copilăreşte,

de orice prejudecată,

Lasă-ţi visul să-şi vrea rodul,

lasă-te de drum purtată.

Aminteşte-ţi noaptea-n care

mă vei şti şi te voi şti

Despre rostul întâmplării

ce-ndoieli va risipi,

Nu-ţi mai încerca răbdarea,

ce deja pusă-i pe ceartă,

Eu m-am împăcat cu viaţa,

şi, mă vezi, te-aştept la poartă.

Vino, hai, degrabă vino,

s-avem timp pentru-a trăi,

Timpul lung al nemuririi

ce ni-i dată a ne fi,

Eu sunt focul ce aşteaptă

să-l aprinzi, cu o scânteie,

Hai, grăbeşte, viaţa-ţi cere

să te-arăţi lumii, femeie...